„Aci sosi pe vremuri”

„Aci sosi pe vremuri” 

de Ion Pillat

-Tema și viziunea despre lume-

Introducere: Tradiționalismul este o ideologie cultural literară, caracterizată printr-un ansamblu de credințe și concepte culturale, cu reviste și personalități care au animat cultura românească atât înaintea Primului Război Mondial, cât și în Perioada Interbelică. 

Poezia „Aci sosi pe vremuri” a fost inclusă în ciclul „Trecutul viu”, care face parte din volumul „Pe Argeș în sus”, apărut în anul 1923, volum care descrie spațiul copilăriei poetului, moșia Florica, casa părintească și natura, însuflețită de amintirile de altădată. 

Ilustrarea temei și viziunii despre lume: Tema poeziei privește mai multe aspecte, universul rural specific tradiționalismului, asociindu-i-se două teme de largă circulație: iubirea și timpul. Universul rural este ales drept cadru al concretizării iubirii, care este tratată în două planuri temporare, trecutul iubirii bunicilor și prezentul iubirii nepotului. Universul rural este particularizat prin motive specifice: casa, hornul, trecerea timpului, uitarea, satul. Două motive de largă circulație (noaptea și luna) sunt revalorizate în maniera tradiționalistă, ca motivul plopilor asupra căruia Ion Pillat are o viziune diferită de cea romantică: romanticii consideră natura eternă opunându-se ființei umane efemere, în timp ce la Ion Pillat natura însăși este afectată de trecerea timpului „În drumul lor spre zare, îmbătrâniră plopii”.  

Prezentarea argumentelor ce susțin viziunea despre lume a autorului:  

Titlul, un prim element ce relevă viziunea despre lume a autorului, este alcătuit din arhaismul adverbului de loc „aci”, din verbul la perfectul simplu „sosi” și locuțiunea adverbială de timp „pe vremuri”. „Aci” este elementul semantic definitor în raport cu eul liric văzut din perspectiva timpului „ieri”-„acum”. Verbul „sosi” la perfectul simplu are rol în evocarea amintirilor. Locuțiunea adverbială „pe vremuri”, marchează trecerea ireversibilă a timpului ce nu poate fi oprit. Titlul fixează cadrul spațio-cultural al iubirii. Acesta dezvăluie faptul că locurile natale reprezintă spațiul „eternei reîntoarceri”, generator de nostalgie dar și de bucurie a spiritului. 

Incipitul, un al doilea element, cuprinde primele două distihuri, în care poetul prezintă locuința bunicilor săi, numind-o „casa amintirilor”. 
Poezia este alcătuită din nouăsprezece distihuri și un vers liber, cu rol de concluzie, și poate fi structurată în patru secvențe lirice: în prima secvență lirică, sunt prezentate succint locurile natale, reconstituite de memoria afectivă. Aici, imaginea poetică centralizată este metafora „casa amintirii”, ce reprezintă spațiul mitic al amintirilor. De altfel, prezența păianjenilor simbolizează scurgerea neîncetată a timpului. 
În cea de-a doua secvență poetică, este relatată povestea de iubire dintre cei doi bunici, eul liric imaginând romantica amintire a bunicilor în cadrul patriarhal al satului românesc. Prin metafora „ochi de peruzea”, iubita bunicului este individualizată și face referire la aluzia provocată de ochii ca lumina sufletului respectiv. Aceasta are valoare de talisman, iubirea fiind considerată protectoare. 
Secvența a treia se constituie ca o meditație succintă asupra trecerii timpului. Aceasta face trecerea de la povestea de iubire a bunicului, la cea a nepotului. Exclamația retorică „Ce straniu lucru, vremea!” evidențiază puterea portretelor, care sunt singurele capabile să eternizeze clipa, adică să păstreze vie imaginile de odinioară ale strămoșilor. 
Ultima secvență este compusă de povestea de iubire dintre cei doi tineri. Povestea tinerilor este prezentată în analogie cu cea anterioară a bunicilor, cadrul natural rămânând același, doar ritualul întâlnirii repetându-se într-un alt timp. 
Găsit atât în cea de-a doua secvență, cât și în ultima, sunetul clopotului însoțește momentul întâlnirii îndrăgostiților și sugerează repetabilitatea experienței umane. 
Versul concluzie, laitmotiv al poeziei, accentuează ideea că, elementele esențiale din viața omului se repetă, timpul aducând mereu schimbare. 

Un alt element este reprezentat de cele două planuri ale poeziei, trecutul și prezentul, ce sunt redate succesiv prin utilizarea elementelor de simetrie și de opoziție a planurilor, construite pe relația „atunci”-„acum”, rolul lor fiind acela de a accentua ideea de ciclicitate a vieții și a iubirii. 

De altfel, tipul de lirism este obiectiv în prima secvență, folosindu-se lirica măștilor. Poezia este amplă și evoluează de la obiectiv către cel subiectiv, marcat în ultima secvență lirică de prezența persoanei întâi, prin verbe („am șoptit”, „am spus”, „ședeam”) și pronume personale („m-”, „-mi”, „am”). Prin utilizarea liricii măștilor, creatorul alternează de la persoana întâi, la persoana a doua și a treia: „am părut”, „tragi”, „ședeau”. 

Totodată, particularitățile prozodice ale textului sunt semnificative pentru ilustrarea viziunii despre lume.Antiteza dintre planul trecut cu cel prezent este sugerată, la nivel fonetic, de alternarea tonului minor cu cel major, alternare realizată prin distribuția consoanelor și a vocalelor. Muzicalitatea elegiacă, mediativă a celor nouăsprezece distihuri și a versului liber ale poemului, este dată de măsura versurilor (treisprezece - patrusprezece silabe), ritmul iambic și rima împerecheată. De asemenea, sunt prezentate elemente cu tentă arhaică și regionalisme („poetri”, „haiduc”, „aci”, „berlina”, „crinolină”, „aievea”).

Concluzia/Exprimarea unui punct de vedere: Consider că, poezia „Aci sosi pe vremuri” de Ion Pillat, aparține liricii tradiționaliste prin idilizarea trecutului, a cadrului rural, dar și prin tema timpului trecător. El reconstruiește cu mijloacele timpului în care trăiește experiențele anterioare ale pastelului, păstrând melancolia dispariției unei lumi. De altfel, poezia sa, este păstrată ca un testament pentru copii, în sensul că, iubirea este transmisă mai departe, din generație în generație, glasul păstrându-i-se viu în orice cadru temporal.